„Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie…” („Suvenire din viața mea”, 1865)

Personalitate multilaterală, Vasile Alecsandri s-a manifestat ca poet, prozator, dramaturg, folclorist, animator de reviste literare, om politic și diplomat. El, însă, s-a simțit în primul rând poet, așa cum de fapt l-au văzut și contemporanii sau urmașii săi. Pentru B.P. Hasdeu era „părinte și cap al poeziei naționale, bazate pe studiul acelei poporane” (1863), pentru Eminescu era, la 1870, „acel rege-al poeziei vecinic tânăr și ferice”, Titu Maiorescu îl considera „cap al poeziei literare în generația trecută”, situat „în fruntea nouei mișcări” (1872). Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela „Buchetiera de la Florența”, publicată în revista „Dacia literară”. Alecsandri este cel mai cuprinzător dintre scriitorii generației sale, un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, poet al naturii. „Taina rară a poeziei lui Alecsandri rezidă în marea ei simplicitate, în armoniosul ei echilibru sufletesc, în forma ei autentic românească, am spune populară”, nota Ion Pillat în 1943. Poet grațios și echilibrat, vibrând în fața frumuseții naturii, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai prin versul autentic românesc. De la apariția primelor „doine”, impactul asupra publicului a fost deosebit de puternic, „poezia se români”, scria D. Bolintineanu în 1862. Publică apoi ciclurile „Lăcrimioare”, „Suvenire”, „Mărgaritărele”, „Pasteluri”, „Legende” și „Legende nouă”. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică suscită interes și astăzi. Pe tărâmul teatrului, îl precede pe Caragiale, scriind memorabilele Chirițe, „Fântâna Blanduziei” și „Ovidiu”. Pentru drama „Despot Vodă” i se acordă, în 1881, Marele premiu „Năsturel Herescu” al Academiei Române. La editura Socec se tipăresc în 1875, sub îngrijirea autorului, primele șapte volume din „Opere complete”: Partea I – Teatru (vol. I-IV) și Partea a II-a, Poezii (vol. I-III), un an mai târziu apărând volumul al VIII-lea, Proza.

În epocă participă la toate inițiativele colegilor săi de generație: director al Teatrului din Iași (1840-1842), împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu; a luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, conduce Arhivele Statului din Iaşi (1850-1852). Se numără printre devotații lui Alexandru Ioan Cuza, susținând unirea Principatelor. Este numit ministru de externe al Principatelor Unite (1859-1860) și ministru al României la Paris între 1885 și 1890. În 1867 este ales membru al Societăţii Academice Române. Este primul scriitor român premiat peste hotare, în 1878 decernându-i-se, pentru „Cântecul gintei latine”, premiul Societății Felibrilor din Montpellier.

Însemnătatea operei bardului de la Mircești este sintetizată de Titu Maiorescu într-un text din 1886: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o […]. Când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; când a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui”.

În expoziția deschisă în perioada 23 iunie-22 iulie, vizitatorii pot admira volume semnate Vasile Alecsandri, ediții princeps și ediții rare, poezia „Cîntecul gintei latine” (în română și traduceri), pusă pe note de compozitorul Pietro Mezzetti și alte documente din colecțiile bibliotecii.