sursă imagine: https://www.bbvaopenmind.com/wp-content/uploads/2016/01/bbva-openmind-schrodinger-3.jjpg_-1.jpg

Erwin Schrödinger a fost un fizician teoretician austriac, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1933 pentru „ descoperirea de noi forme fecunde ale teoriei atomice”.

Şi-a făcut studiile universitare la Viena, luându-şi doctoratul în 1910. După război a fost numit profesor extraordinar la Universitatea Stuttgart (1920-1921) şi profesor ordinar la Breslau (1921).

Între 1921-1927 a fost profesor universitar ordinar la Universitatea din Zurich, perioada cea mai fructuoasă privind activitatea sa ştiinţifică: a studiat termodinamica statistică, spectroscopia atomică, teoria căldurilor specifice ale solidelor. Continuă cercetările lui Helmholtz privind fiziologia percepţiei culorilor. Tot acum face marea lui descoperire – acuaţia care îi poartă numele, devenind fondatorul mecanicii ondulatorii.

În 1927 se mută la Universitatea din Berlin, ca succesor al lui Max Planck la catedra de fizică teoretică. După venirea la putere a lui Hitler, Schrödinger pleaca la Universitatea din Oxford, ca profesor asociat. In 1938, după anexarea Austriei, el emigrează în S.U.A., devenind profesor la Universitatea din Princeton, apoi revine în Europa, unde primeşte postul de director al Şcolii de fizică teoretică de la Dublin.

Contribuţia sa esenţială în edificarea mecanicii cuantice înlocuieşte electronul din modelul atomic al lui Bohr cu o serie de unde, aplicând teoria lui Louis de Broglie, conform căreia electronii se comportă ca nişte unde. Ecuaţia lui Schrödinger, indiferent de interpretarea probabilistică dată funcţiei de undă a făcut posibile explicarea efectului de tunel, varietăţile orto şi para ale hidrogenului, valenţa de spin, stabilirea orbitalilor moleculari, explicarea legăturilor covalente etc.

Mecanica ondulatorie a lui Schrödinger este o variantă a mecanicii cuantice, echivalentă cu varianta matriceală propusa de Heisenberg.