V. Voiculescu a surprins prin forţa creatoare ce a irumpt în a doua parte a vieţii. La şaizeci de ani, cu ajutorul bunului său prieten, Ion Pillat, publica ceea ce fusese gândit, conform unei aşezări fireşti a lucrurilor, ca ediţie definitivă a poeziilor sale.
Era receptat ca poet şi dramaturg.
Era apreciat ca medic, ca bun diagnostician, iar memoria colectivă l-a aşezat în categoria „doctorilor fără de arginţi” pentru grija şi aplecarea deosebită pentru bolnavi, mai ales pentru cei fără posibilităţi materiale.
A desfăşurat o bogată activitate de educare a maselor, prin emisiunile de la radio şi prin producţiile editoriale de largă circulaţie.
A avut prieteni care i-au apreciat discreţia, modestia, fineţea spiritului.
S-a aflat într-o perpetuă căutare.
Pe măsură ce omul a început să scadă în putere, scriitorul şi-a îngroşat contururile şi a intrat în vremea metamorfozelor.
Suferinţa cauzată de pierderea soţiei, atingerea maturităţii artistice, întâlnirea cu ideile şi practicile spirituale ale grupului Rugului Aprins, fiecare dintre acestea a fost văzută drept cauză care l-a transformat, l-a condus spre o nouă creştere artistică. Aşa s-a descoperit prozatorul V. Voiculescu cu toate eu-rile, personajele şi lumile sale, de la Pescarul Amin la Ultimul Berevoi şi Zahei orbul. Aşa au apărut Ultimele sonete…
În dimensiunea prezentului, omul V. Voiculescu a intrat în cea mai grea etapă, a detenţiei politice, a suferinţei fizice şi umilinţelor.
În dimensiunea eternităţii, scriitorul V. Voiculescu a crescut, iar noua sa operă şi-a început călătoria.