În forma sa consacrată, enciclopedia apare în secolul XVIII, odată cu „Cyclopedia” lui Ephraim Chambers şi „Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers” editată de Diderot şi D’Alembert.
Lucrări enciclopedice au existat şi în antichitate şi Evul Mediu. Pentru vechii greci funcţia de enciclopedie o îndeplinea nu un volum care să vorbească despre toate lucrurile, ci o culegere din toate volumele existente, adică biblioteca, şi o colecţie din toate lucrurile posibile, adică muzeul. Muzeul şi biblioteca din Alexandria erau, din acest punct de vedere, referenţiale. Atitudinea enciclopedică se dezvoltă mai degrabă în mediul roman, unde se adună toată ştiinţa greacă. Mărturie stau cele 37 de volume păstrate până astăzi din „Istoria naturală” a lui Pliniu cel Bătrân (20.000 de fapte citate, 500 de autori consultaţi). Ceea ce defineşte acest gen de enciclopedie este faptul că nu se doreşte înregistrarea a ceea ce există în mod real, ci ceea ce consideră lumea în chip tradiţional că ar exista şi, prin urmare, tot ceea ce ar trebui să ştie o persoană instruită, nu doar pentru a cunoaşte lumea, ci pentru a înţelege ceea ce se spune despre lume. Astfel, găsim amestecate indistinct informaţii reale şi legendare, ştiinţifice şi fanteziste, într-un amalgam aparent dezorganizat, cu principii de clasificare destul de vagi. Această caracteristică va rămâne constantă în enciclopediile medievale (ca de pildă „Etimologiile” lui Isidor din Sevilla), precum şi în cele renascentiste și baroce. Ceea ce deosebeşte o enciclopedie contemporană cum este Britannica sau Treccani de o enciclopedie antică sau medievală este tocmai efortul de a distinge clar între noţiunile legendare şi cele dovedite ştiinţific. Enciclopedia iluministă, reprezentată prin excelenţă de enciclopedia lui Diderot şi D’Alembert, se doreşte a fi critică şi ştiinţifică: nu renunţă la a înregistra toate credinţele, chiar şi pe cele considerate eronate, dar le denunţă ca atare, subliniind natura legendară sau imaginară a lucrului în cauză, iar după modelul enciclopediilor antice, tinde să cuprindă toate cunoştinţele omeneşti, chiar şi cele populare. Sistematizată şi organizată alfabetic, enciclopedia, după cum spune în prefaţă D’Alembert, se constituie în călăuză autorizată prin acest „soi de labirint, de drum întortocheat” care este  „sistemul general al ştiinţelor şi al artelor ”, „reunind în cel mai restrâns spaţiu posibil” un catalog complet al ştiinţei existente.
În secolul XIX, dorința de a populariza cunoașterea prin cărți documentare avea deja o istorie bogată: Britannica era enciclopedia națională dincolo de Canalul Mânecii, „Grand dictionnaire universel” devenise un vis împlinit pentru Pierre Larousse care și-a dedicat întreaga viață publicării celor 534 de părți ale acestei lucrări vaste, iar Brockhaus Enzyklopädie se impusese, în primul rând, prin stilul accesibil de prezentare a materialului şi conţinutul profund ştiinţific. Aventura enciclopediilor continuă, acestea ramificându-se pe spații geografice. Apar acum: Marea Enciclopedie Sovietică, Judaica, Hispanica, Americana, Einaudi ş.a. Odată cu trecerea în noul mileniu, farmecul enciclopediei universale care inspirase o pleiadă de oameni dedicați a început să pălească, enciclopediile tipărite făcând loc versiunilor electronice care oferă astăzi căutări și navigări rapide în universul cunoașterii.