În acest an se împlinesc 170 de ani de la nașterea compozitorului și interpretului român Ciprian Porumbescu (14 octombrie 1853 – 6 iunie 1883), a cărui creație muzicală impresionează prin măiestria simplității și prin inspirația melodică în stil popular. Prin întreaga sa activitate, Ciprian Porumbescu merită un loc de frunte în istoria muzicii românești, fiind așezat de posteritate în rândul celorlalți compozitori români făuritori de școală muzicală națională.

Autor al primei operete românești – Crai nou –, Ciprian Porumbescu a fost un creator de excepție pentru vremea sa aducând în compozițiile sale elemente de expresivitate ce îl definesc ca stil și îl încadrează în epoca romantică. Violonist și compozitor, a întruchipat în compozițiile sale autenticul românesc. A compus peste 200 de opere în toate genurile muzicale: muzică pentru voce și pian (Cât te-am iubit, Fata popii – horă pentru voce și pian, Frunză verde mărgărit, La lună, Lăsați-mă să cânt, Nocturne, Te-ai dus iubire), muzică corală laică (Cântecul gintei latine, Cântecul tricolorului, Gaudeamus igitur, Cântecul margaretei, Cât îi țara românească, Frunză verde foi de nalbă, Frunză verde mărgărit), muzică religioasă pentru cor (Cântările Sf. Liturghii, Lăudați pre Domnul, Priceasna de Paști, Tatăl nostru), muzică instrumentală (Bătrâneasca – horă, Cântecul ciobanului – vals, Hora Brașovului, Hora detrunchiaților, Potpuriu de cântece naționale, Rapsodia română).

„Cu chipul său falnic şi cu firea sa foarte simpatică Ciprian îl magnetiza pe oricine astfel încât puterii lui atractive nu-i putea rezista nimeni. Pe dânsul îl caracteriza cu deosebire simţirea adâncă şi dragostea fierbinte pentru tot ce e bine, frumos şi nobil. Era blând, plăcut la vorbă, foarte onest, de o rară bunătate de inimă, duios chiar şi atunci când părea a fi revoltat, mai pe scurt abunda de aşa o nobleţă sufletească, încât te pătrundea un fel de jale când gândeai că un om ca acesta e osândit să trăiască în lumea aceasta. Nu e dar de mirare că Ciprian răspândea în jurul său, ca floarea cea mai plăcut mirositoare, numai parfumul binelui, frumosului şi a tot ce e măreţ şi nobil. Nu e de mirare că în orice societate el era matca pe lângă care se adunau toţi şi toate ca albinele. Puterea aceasta de cucerire o recunosc şi mărturisesc toţi particularii români şi străini, cu cari el a venit în atingere; o mărturisesc membrii societăţilor studenţeşti Arboroasa, Junimea şi România Jună, al căror membru a fost; o mărturisesc Braşovenii cari l-au cunoscut pe când era la ei profesor, o mărturisesc îndeobşte toţi cei care l-au întâlnit pe undeva la felurite prilejuri. Cine l-a cunoscut pe Ciprian şi i-au auzit cântecele din vioară, prin cari vrând nevrând îţi storcea lacrimi; cine-şi mai aminteşte cum el înveselia viaţa tuturor celor dimprejurul său, acela cu bună samă nu-l poate uita niciodată şi îşi simţeşte sufletul legat de fiinţa lui ca de ceva sfânt. Şi dacă mai adaog că Ciprian era şi poet şi avea mare plăcere şi pentru haz, compunând versuri hazlii împreună cu melodiile lor, cum sânt bunăoară Cisla, dar mai ales Că-i domn cu guler şi cu frac şi Bate fieru pân’ ce-i cald, la auzul cărora nici omul cel mai serios nu-şi poate stăpâni veselia, atunci cred că am spus tot ce trebue, pentru ca firea măiestrului nostru să fie cunoscută în toată deplinătatea ei.”
(Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu: extras din Junimea literară, an XIV, 1925, Cernăuţi, 1926, Institutul de Arte grafice şi Editură „Glasul Bucovinei”, p. 3)