La recomandarea medicului, Ciprian Porumbescu pleacă în Italia, la Nervi, o staţiune cu climă dulce de pe malul Mediteranei, dar fără vioară, căci medicii o considerau dăunătoare sănătăţii, din pricina patosului pe care îl punea în executarea cântecelor. Dar, biruit de dorul de a cânta, Porumbescu le cere prietenilor din Braşov să-i trimită vioara prin poştă.
Nervi, 22 decembrie 1882
Ieri şi astăzi am avut prea mare bucurie, numai nu ştiu de mi-a şi prii… Aseară primii iubita-mi violină. Era pe la amurg: făr a o mai desface din scrin, grăbii cu ea, cum numai mi-o aduseră de la poştă, la mare. Bolnavii acuma nu ieşiseră la promenadă. Mă coborâi de mal la vale până la albia mării; marea lină şi netedă ca oglinda, aerul aşişderea lin şi dulce până la încântare!
Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! Numai E era cea mai slobozită, pare-mi-se cum o slobozisem eu singur la Braşov; celelalte coarde, cum se cade! Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cant. „Ah”, îmi răspunsei în gând, „voi cânta
Doina, s-o audă Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e
Doina…”. […]
Cântai cam lung scumpa-mi
Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-duioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri ale
Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atât simţ ca acum…
Finii cu un suspin şi de satisfacţiune şi de jale… şi deodată aud sus, pe ţărmuri, o mulţime de mâini aplaudând… „- Bravo”, strigă o voce baritonă. „- Ah, monsieur, vous êtes un artiste!” Mă uit în sus – ţărmul era plin de lume, iar o damă sta la spatele meu… „- D-ta, domnule, eşti român!” „- Da!” răspunsei. „- De unde?” „- Din Bucovina.” „- Ah”, zise apoi vocea de pe ţărm către vecinul său, apoi zise: „
Doina românilor conţine întreaga lor istorie de suferinţe! Eu cunosc Doina, am auzit-o de multe ori pe câmpiile Bulgariei, cântând-o soldaţii români; dar pe fluiere şi fluieraşe; pe violin n-am auzit-o încă până acum. D-ta ai cântat-o, domnule, prea frumos şi pare-mi-se că cu toată inima!”. Vorbitorul era generalul rus Totleben carele sta de-a brăţeta cu ministrul Germaniei Böttlicher din Berlin, iară dama de la spatele meu era o damicelă din Esthlanda, fiica aşişderea a unui general rus, anume de Poppen.
Vă puteţi închipui emoţiunea mea de bucurie… Întors apoi şi eu pe ţărm, mă înconjurară domni, doamne, felicitându-mă pentru „frumoasa romanţă”, numindu-mi-se care din care pe nume: cele din Anglia, cela din Rusia, altul din Germania şi iar altul chiar din Canada, din Elsaţia şi Franţa. În fine, veniră doi inşi la mine, unul mai tânăr, altul ceva mai bătrân, şi mi se prezentaseră – primul ca Boito, altul ca Marco Sala, ambii italieni… (scrisoare publicată în
Familia, anul XXIV, 1888, nr. 30, p. 338)
(Ciprian Porumbescu, Corespondenţă, ediţie şi cronologie de Nicolae Cârlan, Suceava, Editura Bucovina istorică, 2003, p. 122-124)