Urme de scări au mai rămas
Din templul vechi fără de nume,
Coloane frânte mai apar,
Prin iederă, din altă lume.
(Margareta Poni)
Casa din strada Kogălniceanu nr. 7B a fost construită în anul 1839 de mitropolitul Veniamin Costachi. Câteva documente privind istoria casei semnalează că, în 1859, clădirea era în proprietatea sărdarului Nicolae Goncescu, care a vândut-o cu preţul de 1.500 de galbeni mitropolitului Calinic Miclescu. În 1874 este cumpărată de avocatul Dimitrie Telemaque, de la care Petru Poni o cumpără cu prețul a 2.000 de galbeni. Din 1880, casa intră în proprietatea familiei academicianului. De-a lungul timpului casa a necesitat reparații în mai multe rânduri. După Primul Război Mondial, a fost reparată de arhitectul Arghir Culina. În anii grei ai războiului, această casă a găzduit colecțiile Bibliotecii Academiei Române.
Cele două lăzi îngropate în pivnița casei Poni
Din articolul publicat de Aurel Leon, în 1991, în ziarul Monitorul de Iași, aflăm că, în anii de început ai Primului Război Mondial, Petru Poni, a îngropat în pivnița casei, pentru a fi păstrate în siguranță, manuscrisele lui Mihai Eminescu, pe care acad. Constantin I. Istrate, rămas la București să aibă grijă de averea Academiei, i le trimisese, împreună cu alte documente.
Printre documente, am găsit corespondenţa dintre Petru Poni, preşedinte al Academiei Române, cu dr Const. I. Istrate, secretar sau cam aşa ceva. Acad. C Istrati era tot moldovean de la Roman. În anii de la începutul războiului mondial Poni se afla la laşi, iar Istrati rămăsese la Bucureşti să aibă grijă de averea Academiei. Istrati îi raporta regulat preşedintelui situaţia din capitală. Înainte ca germanii să ajungă la Bucureşti, Istrati a împachetat în lăzi manuscrisele aflate la Academie şi le expedia la laşi, pentru ca Poni să le trimită mai departe la Odesa, spre a fi în siguranţă. Lăzile erau numerotate şi în scrisori Istrati comunica ce cuprind. Astfel, aflăm din corespondenţă că lăzile nr. 16-17 cuprindeau „fondul Mihai Eminescu”, pentru care Istrati îi atrage atenţia lui Poni. Acesta îi răspunde lui Istrati că a expediat mai departe toate lăzile afară de nr. 16-17, pe care le-a oprit la laşi şi le-a îngropat în pivniţa casei, unde sunt mai în siguranţă decât la Odesa.
Poni a avut dreptate, căci datorită iniţiativei lui, fondul Eminescu a putut fi salvat spre a fi cercetat apoi zeci de ani, chiar şi în zilele noastre. Restul lăzitor n-au avut o soartă atât de fericită. Cercetând această corespondenţă, m-am gândit la meandrele soartei, care au făcut ca manuscrisele poetului să revină în casa unde el era un oaspete de seamă, şi unde, cum povestea Matilda Cugler-Poni, în 1931, „pisica siameză, aşa îi ziceam Veronicăi, că era roşcată şi călca uşor ca o pisică, sosea pe portiţa de la soare-apune, că venea de-a dreptul prin fundul grădinii”. Prin portiţa de sus trecea uneori la noi, conu Mihalache Kogălniceanu, că era bătrân şi bolnav, dar stătea cu noi la o cafeluţă. („Cele două lăzi îngropate în pivnița caselor Poni”. În: Monitorul de Iași, Anul I, nr. 136, 14 nov. 1991)
***
[n.r. Casa] a fost clădită în 1839 de către mitropolitul Veniamin Costache. E sigur că a rămas așa cum au zidit-o meșterii. De la urmașii mitropolitului, a cumpărat-o Anton Cugler, hărăzind-o apoi drept dotă fiicei sale, Matilda, la căsătoria ei cu Petru Poni.
Pe o movilă ridicată între copaci mai dăinuie chioșcul în care poeta Matilda Cugler Poni obișnuia să lucreze, retrasă de zarva casei. Din impunătorul chioșc a rămas doar scheletul, dar hermina zăpezii îi drapează fotogenic bătrânețea. Chioșcul înalt era al poeziei; știința își avea locul pe aleile parcului. Ambele făceau o casă nu se poate mai armonioasă. Pe aceste alei se purtau discuții peripatetice (Petru Poni umbla foarte mult) fie cu Ion Ionescu de la Brad, văr cu Poni și obișnuit al casei, fie cu colegii de facultate sau numai amici ca A.D. Xenopol, Sturdza, Buțureanu. (Aurel Leon, „Case mărturii”. În: Cronica, Anul. II, nr. 5 (52), 4 febr. 1967)
Sufrageria casei era un loc de întâlnire cu prietenii familiei. Aceasta a servit odinioară ca salon literar, având-o ca amfitrioană pe soția savantului, poeta Matilda Cugler-Poni, unde erau nelipsiți ca oaspeți Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, Nicolae Iorga și Titu Maiorescu.
Depănând amintiri, aflăm că tânărul chemist Petru Poni a fost introdus în casa Cugler de către un prieten al familiei și prieten al lui Ion Slavici. Prin Slavici, tânăra Matilda Poni l-a invitat la serile ei literare și pe abia sositul în Iași, Mihai Eminescu, iar la nunta ei cu Poni, în 1875, printre invitați au fost Slavici, Eminescu și Bodnărescu.
De altfel, chiar și mai târziu când va reveni în Iași, în perioada sa de penumbră, Eminescu va frecventa casa Cugler-Poni. Evocând o seară literară la Matilda Cugler-Poni, în iarna lui 1884, căpitanul G. Bengescu-Dabija, autor dramatic, precizează că a luat parte și Eminescu. Cu acest prilej, poetul a citit frumos „Luceafărul”, dar, spre îndurerarea celor prezenți, în discuțiile ce au urmat a început să devieze. Pe când se întreținea cu locot. Botez, tatăl lui Octav Botez și Jean Bart, Eminescu începu să strige că el va fi înmormântat într-un ghețar de la polul nord. Cu greu a putut fi calmat. (Aurel Leon, „Case mărturii”. În: Cronica, Anul. II, nr. 5 (52), 4 febr. 1967)
Din articolul publicat de Aurel Leon, în ziarul Monitorul de Iași, în 1991, mai aflăm de dorința Margaretei de a se construi în parcul din fața casei un monument-necropolă în care să fie aduse osemintele celor care au trăit în aceste case: Petru și Matilda Poni, Radu Cernătescu și Margareta Poni.
Au trecut anii şi a urmat Margareta, care a plecat la Paris spre a studia sculptura, ea a executat şi bustul lui Petru Poni în casă, dar a sfârşit prin a fi o chimistă emerită, molipsită probabil de atmosfera casei. N-a fost căsătorită, a trăit de unul singur şi a avut o bătrâneţe ingrată.
Ce-ar fi ca actuala conducere a muzeelor ieşene să ducă până la capăt dorinţa Margaretei Poni, construind în parc un monument-necropolă, în care să fie aduse osemintele celor care au trăit în aceste case: Petru şi Matilda Poni, Radu Cernătescu şi Margareta Poni? („Cele două lăzi îngropate în pivnița caselor Poni”. În: Monitorul de Iași, Anul I, nr. 136, 14 nov. 1991)
