1886, 20 martie

Topîrceanu s-a născut la București, așa cum este precizat în Buletinul de nașcere nr. 1588 din data de 21 martie 1886 emis de Oficiul Stării Civile al Primăriei București. Fiu al Paraschivei și Ion, „Numele de familie, Topîrceanu, Prenumele de botez, Gheorghe, născut la 20 martie, orele 5 am”, la Azilul „Elena Doamna” din Dealul Cotrocenilor.

Paraschiva (n. 19 mai 1853 în localitatea Săliște, jud. Sibiu, în familia Coma – d. 1924 la Nămăești, jud. Argeș), mama viitorului poet, împreună cu cei doi copii rămași în grija sa, după separarea de Ion Mateescu, respectiv fiul Ion (n. 1876) și fiica Anicuța (n. 1878), și însoțită de mama sa, Ana Coma, au ajuns la București în anul 1880, unde a primit postul de „învățătoare de războaie la școala de țesut” (a fost chemată de doctorul Carol Davila ca să învețe arta țesutului pe fetele de la Azilul „Elena Doamna” ‒ înființat și organizat de către acesta și soția lui, Ana, cu scopul de a crește și educa fetele orfane). La București l-a cunoscut pe Ion Topîrceanu (n. 3 noiembrie 1850 în localitatea Ocna Sibiului ‒ d. 1937 la Nămăești, jud. Argeș). Cei doi s-au căsătorit în anul 1881 și au avut 3 copii: Ralița zisă Rița (1882-1963), Gheorghe, adică poetul George (1886-1937), și Alexandrina, cunoscută drept Titi (1892-1982).

Topîrceanu a trăit la București primii doi ani, iar următorii doi ani a locuit la schitul de maici Horezu, județul Vâlcea (unde mama sa a deschis un atelier de covoare). Periplul la Horezu s-a terminat repede pentru că familia a fost readusă în București printr-o decizie a departamentului „agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor”. După doar câteva luni, printr-o altă decizie, Topîrcenii sunt mutați la Armășești-Ialomița.

1892 ‒ 1984

La mai puțin de doi ani, în 1892, familia Topîrceanu a fost nevoită să revină la Azilul „Elena Doamna” din București, iar micul Gog (așa cum își spunea viitorul poet chiar din primii ani de viață – mama sa îl alinta Gogu, Goguță), în vârstă de 6 ani și jumătate, a devenit elev la Școala de băieți nr. 25, comportându-se excelent la învățătură. Clasa a II-a urmat-o la Școala de băieți nr. 14 „Costache Aristia”, unde l-a avut institutor pe Floricel Dumitrescu.

1895 ‒ 1898

Elevul Gheorghe și-a continuat studiile timp de trei ani (elevii din mediul rural erau obligați să frecventeze cinci clase pentru a echivala cele patru clase ale școlilor urbane) în localitatea Șuici, județul Argeș, în cadrul Școlii Primare din sat, care se afla la circa 3 km de Mănăstirea Văleni, unde se stabilise familia lui. După terminarea clasei a V-a, mama sa a fost sfătuită de institutorul Floricel Dumitrescu să-l dea la un liceu din București. G. Topîrceanu nu a fost admis la Liceul „Matei Basarab” pe motiv că „era prea mic de statură”, astfel că a fost nevoit să repete clasa a V-a, tot la Școala din Șuici (ca să nu piardă legătura cu școala).

1898

A intrat la Liceul „Matei Basarab” din București, obținând, prin reușită proprie, locul la concursul de bursă organizat și primind cazare la internatul liceului. L-a avut profesor pe omul politic și publicistul Const. Banu, viitorul director al revistei Flacăra, căruia i-a cerut sprijinul pentru primirea unui post la „Casa Bisericii” și pentru publicarea primului său volum de versuri.

1901

Situația financiară a dus la transferarea elevului la Liceul „Sf. Sava” (odată cu desființarea internatului de la  Liceul „Matei Basarab”).

1904

A debutat în primăvară cu poezia M-am pricopsit în Belgia Orientului, 1904, nr. 15 (13 mai), semnată Top.

1905

Meseria Paraschivei a determinat ca familia Topîrceanu să aibă parte de un lung pelerinaj, înființând școli de țesut covoare în mai multe localități, periplu care s-a încheiat în anul 1905, când s-au mutat în satul Nămăești, comuna Valea Mare Pravăț. Tânărul de 19 ani și-a petrecut vacanțele ultimilor doi ani de liceu (1905-1906) la Nămăești, unde a început povestea de dragoste cu frumoasa educatoare Victoria Iuga (numele de alint Dolores), născută la 24 aprilie 1882. Între 1905-1907 publică versuri sentimental-epigonice în revistele: Dumineca, Revista noastră, România ilustrată, unde semnează cu pseudonimul G. Dăianu (după numele unchiului său).

1906

A luat bacalaureatul și, timp de câteva luni, a ocupat funcția de suplinitor la Școala „Arhiereul Calist”. Mama sa, pentru că a fost „creatoarea de școli de țesătorie”, a primit Medalia Jubiliară Carol I, ca o recunoaștere „a strădaniilor depuse”.

1907

A efectuat stagiul militar în cadrul Regimentului 2 de Vânători din București.  A colaborat cu G. Coșbuc la revista pe care acesta o conducea, Viața literară și artistică.

1908

În toamna anului s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a întrerupt-o din cauza banilor. Deși, a avut diverse slujbe mărunte (mic funcționar), venitul câștigat îi ajungea doar pentru întreținere și chirie.

1909

A început cursurile Facultății de Litere și Filozofie, specializarea Filologie romanică, Secția română și franceză, pe care nu le-a terminat, tot din pricina banilor. Tot în acest an a fost copist la Ministerul Cultelor. A publicat versuri în mai multe reviste literare: Ramuri,   Sămănătorul  și Neamul românesc literar și a început colaborarea cu prestigioasa revistă de cultură ieșeană, Viața Romînească publicând parodia Răspunsul micilor funcționari, cu care s-a făcut remarcat în lumea literară.

1910

A avut o scurtă colaborare cu N.D. Cocea, directorul revistei Viața socială. Aici a publicat o parte din poeziile reprezentative: Noapte de mai, Balada chiriașului grăbit și Balada popii din Rudeni.

1911

În toamnă s-a mutat la Iași, fiind chemat de redactorul-șef al revistei Viața Romînească, Garabet Ibrăileanu, devenind, astfel, subsecretar de redacție. Aici a publicat articole valoroase sub diferite pseudonime, precum: T.G., Top., G. Dăianu, P. Nicanor & Co.

1912

Victoria Iuga i-a devenit soție și mama unicului lor fiu, Gheorghe (Gică) (1912-1966), care s-a născut în ziua de 1 aprilie și a devenit profesor de muzică. Această dragoste i-a adus, mai târziu, multă tristețe, singurătate și nostalgie, sentimente reflectate în mare măsură, în viața și opera lui literară.

Soția, deși era învățătoare, nu împărtășea aceeași pasiune pentru literatură și viața boemă, ci îi reproșa că nu se ocupă de familie și nu câștigă suficienți bani. Soții au trăit toată viața separați (el la Iași, ea la Câmpulung și Pitești). Astfel, a început relația ascunsă dintre G. Topîrceanu și Otilia Cazimir (numele real al poetei era Alexandrina Gavrilescu) ‒ fiind vorba de o relație de iubire discretă, extraconjugală și statornică.

1912, 21 octombrie – 1913, 17 februarie

A redactat împreună cu M. Sevastos revista Teatrul, care a apărut la Iași, și a susținut cronica dramatică de la Viața Romînească.

1913

A fost mobilizat și a participat la Campania din Bulgaria.

1914 – 1915

A luat parte la o serie de șezători literare prin mai multe orașe ale țării și s-a înscris la Facultatea de Filosofie din Iași, pe care a abandonat-o anul următor.

1916

Apar primele două volume de poezii: Parodii originale, la Editura Librăriei H. Steinberg et Fiu, și Balade vesele, la Editura Alcalay, care îl consacră ca poet liric plin de vervă și umor. Odată cu intrarea României în război, a fost încorporat în luna august ca sergent T.R. în regimentul 3 Artilerie Grea și a căzut prizonier la 24 august 1916, pe frontul de sud, la Turtucaia. A trecut prin diverse lagăre și nu a reușit să ia legătură cu familia până la 22 martie 1917, astfel s-a crezut o vreme că poetul murise.

1918

Eliberat la începutul anului, datorită intervenției lui C. Stere, a locuit o perioadă la București, unde a înființat, împreună cu Eugen Todie (fostul coleg de la „Sf. Sava”), revista teatrală A fost un vis și a colaborat regulat la ziarul Lumina. În septembrie s-a mutat definitiv la Iași, iar la data de 15 septembrie a fost numit subdirector, cu atribuții de director de scenă, la Teatrul Național din Iași, funcție deținută până la 1 aprilie. Experiența celor două campanii (din Bulgaria și Turtucaia) și perioada prizonieratului au fost evocate în lucrarea memorialistică Amintiri din luptele dela Turtucaia, unde a descris peripețiile și suferințele captivității, despre care criticul Nicolae Manolescu considera că este un document excepțional care nu poate lipsi din nicio antologie.

1919

La 2 februarie, „a ieșit la lumină, într’o vreme de frământări și în împrejurări cu totul improprii pentru literatură” revista Însemnări literare – sub direcția lui M. Sadoveanu și G. Topîrceanu, după cum reiese din Actul de asociație din data 8 ianuarie 1919, care conține semnătura directorilor și a lui G. Ibrăileanu și Demostene Botez. Publicația avea 22 pagini și păstra formatul Vieții Românești, scopul fiind acela de a-i pregăti reapariția (absentă în circuitul literar între 1916-1920).

1920

A publicat volumul Balade vesele și triste, despre care Al. Philippide spunea că există mai multă mâhnire decât veselie, mai multă amărăciune decât voie bună și mai mult sarcasm decât râs vesel. A devenit prim-redactor al revistei Viața Romînească, odată cu reapariția acesteia, și a tipărit volumul de amintiri În ghiara lor…: amintiri din Bulgaria și schițe ușoare.

1921

A tradus Visul unei nopți de vară de W. Shakespeare și a apărut ediția a II-a a volumului Parodii originale – adăugând câteva poezii publicate între timp în presa vremii.

1924 – 1926

Mama poetului moare la vârsta de 74 de ani la Nămăești. Din lipsa banilor, a fost nevoit „să accepte cu strîngere de inimă” redactarea suplimentului umoristic Lumea: bazar săptămânal.

1926 – 1927

În 1926 a fost laureat al Premiului Național de poezie și a condus Teatrul Național din Chișinău. A apărut Bacilul lui Koch: conferință humoristică în versuri și s-a tipărit, la Iași, ediția a III-a a Parodiilor originale, cu un cuprins mai restrâns.

1928

Colaborează la revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi și începe să publice în Adevărul literar și artistic. S-a tipărit volumul Migdale amare: versuri umoristice și fanteziste și  ediția a III-a a volumului Balade vesele și triste.

1929

A apărut Jos cortina?: prolog în versuri la piesa „Amantul anonim” la București, Editura „Cartea Romînească”.

1930

A fost inspector general teatral pentru Moldova.

1931

A publicat Scrisori fără adresă: proză umoristică și pesimistă – unde umorul și parodia se regăsesc din plin, iar realizarea artistică ajunge la maturitate. Apare ediția a II-a la Migdale amare și ediția a IV-a la Balade vesele și triste.

1932, 21 septembrie

Apare ultima ediție (a IV-a) a volumului Parodii originale, care are un cuprins îmbogățit.

1933, 13 decembrie – 24 februarie 1934

A fost numit prin delegație, director al Teatrului Național din Iași. În același an, la invitația cercului Libertatea din București, a susținut conferința Cum am devenit ieșean.

1934

Au apărut primele fragmente din Minunile Sfântului Sisoe.

1936

La 1 ianuarie, a văzut lumina tiparului revista Însemnări ieșene, sub auspiciile Asociației Prietenii Universității, sub direcția lui M. Sadoveanu, G. Topîrceanu (în ciuda sănătății șubrezite) și Gr. T. Popa. Revista a fost suspendată de cenzură în noiembrie 1940. De asemenea, a publicat volumul memorialistic Pirin-Planina: episoduri tragice și comice din captivitate (care a fost retipărit împreună cu Amintiri din luptele dela Turtucaia, la București, Editura Humanitas: George Topîrceanu – Memorii de război) și a publicat, împreună cu M. Sadoveanu, Constantin Stan (inspector școlar) și Const. Luchian, trei manuale școlare pentru clasele II-IV: Carte de cetire pentru clasa III-a primară și Carte de cetire pentru clasa IV-a primară.

În același an, este ales membru corespondent al Academiei Române în ședința din 29 mai.

1937, 25 februarie

Afectat de o boală necruțătoare (cancer la ficat), a plecat la Viena, împreună cu Otilia Cazimir, pentru îngrijire medicală.

1937, 7 mai

Vineri, poetul s-a stins după o chinuitoare agonie în casa în care a locuit din anul 1932 (aceasta fiind pusă la dispoziția sa de către prietenul Demostene Botez) până în ziua decesului. Actualmente aceasta adăpostește muzeul Casa memorială George Topîrceanu din Iași, fiind situată pe Strada Ralet nr. 7.

A fost înmormântat la cimitirul Eternitatea, alături de Ion Creangă, M. Kogălniceanu, Barbu Delavrancea, Dimitrie Anghel și G. Ibrăileanu.

1938

A apărut volumul Postume, prin efortul Otiliei Cazimir, fiind vorba de o lucrare care conține și bucăți de proză (Prefața – cu un fragment din conferința Cum am devenit ieșean, susținută în 1935 la Universitatea din lași și Minunile Sfântului Sisoe – un început de roman umoristic).