„Avea un glas profund muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi când venea de departe, dintr-o lume necunoscută…” (Al. Vlahuţă)

„Eminescu era foarte iubit nu numai de junimişti, ci de toţi cei care-l cunoşteau personal, îndeosebi de Lascăr Catargiu, de Prinţul Ştirbey, de Mihai Kogălniceanu, de Manolache Costachi şi de alţi oameni însemnaţi, care-l preţuiau pentru ştiinţa lui, pentru judecata lui limpede, pentru firea lui deschisă şi pentru purtările lui totdeauna corecte.” (Ioan Slavici)

„El cetea cu înlesnire slova veche chirilică şi mai cu seamă cărţi vechi vedeam în mâna lui, iar letopiseţele lui Kogălniceanu le lua acasă. Când a văzut că şi eu cetesc slova veche, m-a întrebat unde am deprins această slovă, că doar în şcoală nu se învaţă. Spunându-i că tatăl meu m-a învăţat să cetesc slovele vechi după o psaltire şi după o carte ce coprindea vieaţa sfinţilor, îmi zise că şi el tot acasă a deprins această slovă. Mai cu seamă în zilele de duminici şi sărbători îl aflam pe Eminescu regulat în bibliotecă, răsfoind, cetind şi luând acasă tot cele mai vechi cărţi.” (Th. Ştefanelli)

„Odată, într-o zi de primăvară, pe la amiază, l-am întâlnit pe stradela Universităţii (…). Cu trăsăturile regulate ale feţii sale cezariene, complet degajate, cu părul negru bogat, strălucitor, dat pe spate, încadrându-i fruntea lată, cu zâmbetul imperceptibil încremenit pe buze şi cu privirea încadrată de nu ştiu ce tainică melancolie…niciodată nu mi s-a părut mai frumos ca atunci… Şi acuma, ori de cate ori văd fotografiile rămase de la el (…), de atâtea ori Eminescu din stradela vechii Universităţi de la Iaşi îmi apare în minte şi regret că nimănui nu i-a dat în gând să-l fotografieze atunci, deoarece am convingerea că fotografia aceea ar fi păstrat în cele mai armonioase trăsături, figura genialului autor al Luceafărului.” (I.N. Roman, Figura poetului în vol. C. Săteanu, Figuri din Junimea, p. 153-154)

„Eminescu citea în original pe clasicii antici ş-avea o evlavioasă admiraţie pentru operile lor mari, liniştite, perfecte: „Când mi-i capul greu şi ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. (Ioan Slavici)

„[…] Avea inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simţeai mai bine, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui.” (Ioan Slavici)
„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.” (Al. Vlahuţă)
„Îmi pare că-l văd încă palid, slab, cu plete lungi lăsate pe umăr și cu privirea sa adâncă și melancolică. O împreunare de așa mare talent și de atâta modestie este ceva extraordinar.” (Iacob Negruzzi)

„El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti, şi în multele lui cutreerări, mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei şi n-am cunoscut om stăpânit, deopotrivă cu dânsul, de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.” (Ioan Slavici)

„Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de o originalitate atât de marcantă. În poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într-un relief izbitor. Simţi îndată că ai de-a face c-un reformator… E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!” (Alexandru Vlahuţă)

„Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții. Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (…) Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea, ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitate desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele. (…) Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română.” (Ioan Slavici)

„Și astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut și eu… era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală fără ca ființa sa să atragă privirile, chiar și ale celor ce nu-l cunoșteau. Chipul lui ne minuna și pe noi, copiii.”
„Era extrem de vesel și îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, de întorcea toată lumea capul.” (Mihai Mavrodin, văr cu poetul, în ziarul „Știrea”, Botoșani, 1929)

„Era o frumusețe! O figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană. Un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

„Am cunoscut foarte aproape un tânăr de o superioară înzestrare intelectuală. Rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era, pe lângă aceasta, un mare poet, cu cea mai nobilă și înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, turnând într-o lapidară formă limba veche și înțeleaptă, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.” (I.L. Caragiale)