Muzica este una dintre cele mai vechi arte, pentru că mijlocul său de expresie, sunetul, este un dat al tuturor oamenilor, iar gândurile și sentimentele umane se manifestă prin sunet. În Grecia antică, muzica era parte integrantă a religiei, așa cum o dovedesc imnurile consacrate zeităților și sărbătorile religioase, deoarece instrumentele muzicale aveau un rol important în timpul procesiunilor și ceremoniilor publice. Muzica era, de asemenea, asociată poeziei. Tradiţia poeţilor-muzicieni a renăscut în spaţiul Occidental abia în Renaştere, prin intermediul trubadurilor, când muzica capătă noi forme de exprimare. Muzica religioasă a Evului Mediu, ajunsă la apogeu prin dezvoltarea cântului gregorian, va pierde astfel teren în favoarea celei profane. Numai geniul lui Palestrina salvează muzica sacră, învăluind-o într-un stil sever și sobru, dar de o simplitate grandioasă.
Pietatea care l-a călăuzit pe Palestrina se regăsește și în perioada barocă, odată cu pătrunderea stilului dramatic în opera religioasă. Cel mai de seamă exponent al acestui curent este Johann Sebastian Bach (1685-1750), ale cărui creații muzicale nemuritoare sunt influențate de opera germană. Ariile sale religioase au o vădită încărcătură emoțională, redând cele mai puternice sentimente umane. Bach a compus și lucrări laice, precum Concertele brandenburgice și cantatele în care abordează teme mitologice și aspecte ale vieții citadine și rustice. Tot în perioada barocă, Antonio Vivaldi (1678-1741) a scris o serie de opere celebre, care au revoluționat muzica clasică și au lăsat o amprentă puternică, ce a rezistat până astăzi.
Anii 1750 -1830 reprezintă o perioadă înfloritoare pentru muzica clasică, când Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) și Ludwig van Beethoven (1770-1827) pun bazele unor noi stiluri muzicale care contribuie major la dezvoltarea muzicii simfonice, cât și a formelor muzicale contemporane. De asemenea, opera se diversifică (apare opera buffa) și se bucură de un mare succes, mai ales prin creațiile lui Mozart (Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat). Figură cardinală a perioadei și a întregii culturi muzicale universale, Beethoven a dăruit posterităţii lucrări cu o tematică complexă şi noi posibilităţi de exprimare artistică. Sensibilitatea sa artistică i-a permis să descopere şi să dezvăluie omenirii cele mai arzătoare năzuinţe umane, schimbând radical rolul compozitorului în societate, de la artizan al sunetului aflat în serviciul Bisericii sau artisocrației, la artist care creează dintr-o necesitate interioară. El însuși mărturisea: „Trebuie să exprim tot ce am în inimă; acesta este motivul pentru care compun”. Spiritul beethovenian va călăuzi tot secolul 19, deschizând drumul romantismului.
După 1830, creațiile muzicale intră sub influență romantică, acordând o mai mare libertate armoniei și întrebuințării orchestrei. Compozitorii scriu opere în limbile naționale, nu numai în italiană și utilizează legendele populare ale țării din care provin. Din perioada romantică fac parte nume precum Franz Schubert (1797-1828), Franz Liszt (1811-1886), Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) și Richard Wagner (1813-1883), compozitori reprezentativi ai istoriei muzicale. La Schubert predomină lirica subiectivă, compozitorul oferind un puternic conţinut dramatic unor lieduri, ele fiind deopotrivă tablouri psihologice şi scene dramatice. Liszt compune sonate cu o viguroasă amprentă romantică, în care pianul are un rol important. Ceaikovski revoluționează muzica de balet, extrem de populară în epocă pentru audiența rusească; scrie și simfonii, concerte, opere. Wagner dezvoltă conceptul de dramă muzicală, inovație ce va deschide calea compozitorilor de mai târziu care vor explora această cale. Deși încadrarea lui Wagner în anumite tendințe poate fi discutată, opera sa înglobează toată știința armoniei și a orchestrației moderne.
Contactul cu literatura a dat impuls vital artei romantice, operele, poemele simfonice şi simfoniile descriptive având la baza lor teme ale marilor opere literare, semnate de Dante, Shakespeare, Hugo, Byron, Goethe, Lamartine, Schiller etc.
Ajuns la apogeu la mijlocul secolului 19, curentul romantismului muzical se va confrunta cu reacţiile fireşti ale neoclasicismului lui Johannes Brahms (1833-1897), César Franck (1822-1890) şi Anton Bruckner (1824-1896), postromantismului german şi rus, cu reprezentanţii şcolilor muzicale naţionale, dar şi cu alte tendinţe, fără a putea stăvili dezvoltarea curentelor artistice de la finele şi începutul secolului următor.
Şcolile naţionale din a doua jumătate a veacului al 19-lea au revigorat muzica romantică, aflată la apogeul dezvoltării şi, totodată, în moment de criză. Limbajul acestor şcoli a adus formulări sonore cu un plus de colorit, prin apelarea la elementele folclorice ale fiecărui popor. Reprezentanți: Modest Mussorgski (1839-1881), Antonin Dvořák (1841-1904) și Edward Grieg (1843-1907).
În secolul 20, cultura muzicală europeană este marcată de variate curente, care propun diferite transformări şi înnoiri în arhitectura limbajului muzical. Totodată, secolul 20 aduce o noutate extraordinară pe tărâmul muzical: posibilitatea de a înregistra muzica și de a o asculta oricând, în absența muzicienilor. Dintre curentele perioadei, amintim impresionismul care, inspirat de pictură, este cararcterizat de frumusețea sonorităților și rafinamentul scriiturii. Printre reprezentanți: Claude Debussy (1862-1918) și Maurice Ravel (1875-1937). Apoi, expresionismul, curent german, pune accent pe intensitatea expresiei. Asemenea impresionismului, a pătruns în muzică prin „contaminare” din alte zone ale culturii – literatură, arte plastice, arhitectură –, fără a fi însă asociat cu o anumită „expresie sonoră”, caracterizată prin tensiune, disonanță, aglomerare, angoasă etc. Exponenți: Arnold Schönberg (1874-1951), Alban Berg (1885-1935), Anton Webern (1883-1945), inițiatorii serialismului dodecafonic. Grupul iniţiatorilor serialismului – Schönberg, Berg şi Webern – este denumit astfel, raportându-se la prima şcoală vieneză – Haydn, Mozart, Beethoven şi Schubert. Cei trei compozitori alcătuiesc, în perspectiva istoriei, triada modelatoare a Noii Școli vieneze, exercitând, fiecare în parte, marcante influențe în epocă.
Școala muzicală românească modernă: Enescu, Lipatti, Jora
George Enescu (1881-1955) este considerat cel mai important muzician român, care a compus numeroase simfonii și lucrări orchestrale de mare valoare. Activitatea sa nu s-a limitat la acest segment – el a fost și violonist, dirijor, pedagog și pianist. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este „Oedip”.
Mihail Jora (1891-1971) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai liedului în muzica românească. El a compus, pe versuri ale marilor poeți români, numeroase lucrări de gen „Cântece”, care se disting prin expresia lor originală. Creațiile lui Jora se caracterizează prin conținutul lor de viață bogat și variat. Opera lui Jora se remarcă prin măiestria interpretării elementelor melodice și ritmice, specifice cântecului popular. A fost printre primii compozitori care au întrezărit virtuțile artistice ale baletului.
Un alt muzician român apreciat este Dinu Lipatti (1907-1958) – pianist, compozitor și pedagog. El a fost apreciat mai ales ca pianist, însă și-a lăsat amprenta personală și asupra unor compoziții extraordinare, creând o serie impresionantă de sonate, concerte, fugi, nocturne și simfonii, dar și alte genuri muzicale care au rămas în istorie datorită talentului său unic.