Biblioteca noastră continuă seria expoziţiilor virtuale dedicate curentelor şi mişcărilor literare cu cel mai nonconformist dintre acestea: modernismul.
Vă invităm la lectură şi răgaz, să redescoperim şi să revalorizăm conceputul de „modernitate literară” din perspectiva postmodernităţii noastre atât de tumultoase!
Ideea de modernitate face „o referire la experienţa umană a timpului”, conştientizarea acestuia ca diferenţă (Laupies:2001). Altfel spus, timpul nu mai este perceput sub aspect ciclic, dimpotrivă: linearitatea sa conduce la instaurarea „noului” şi, inevitabil la ruptura faţă de trecut. Paradoxal, noţiunea de modernitate capătă conştiinţă de sine raportându-se neîncetat la trecutul istoric şi se defineşte categoric ca „tradiţie a rupturii”.
Din punct de vedere epistemiologic, modernitatea, cu ansamblul său specific de trasături, există în toate timpurile! Prima ocurenţă a adjectivului latin moderni a servit, în sec. al V-lea, la a indica opoziţia dintre lumea creştină şi lumea păgână a Antichităţii.
Etimologic, termenul „modern” derivă din neologismul latin „modernus”, care a început să circule în sec. al VI-lea, la Cassiodorus.
„Modernus” provine din cuvântul „modo”, însemnând recent, de curând, nu de mult, adineaori etc., raportat la timpul istoric, deci efemer şi relativ. Cea mai banală formă a modernităţii se manifestă în „neolatrie”, formă simplistă de pozitivare a mişcărilor de suprafaţă, funcţie de „cerinţele modei”. Modern este sinonim cu modernismul, dar nu se confundă cu cotidianul!
Adrian Marino afirmă că termenul „modern” a fost folosit prima oară în publicistica din Principate în 1829, când, în „presa heliadistă”, s-ar fi făcut referire la „civilizaţia modernă”.
Totuşi, noul nu e modern decât cu condiţia unei duble „încărcături explozive”: să fie negare a trecutului şi afirmare a unei ordini diferite (Laupies, op. cit., apud. Octavio Paz, Point de convergence). În lucrarea „La modernité dans la tradition littéraire et la conscience d’aujourd’hui” Jauss a făcut o remarcabilă analiză a termenului: demonstrează că mai ales în sec. al XIX-lea se accelerează evoluţia conştiinţei modernităţii, de la semnificaţia de „durată” a unei generaţii în raport cu precedenta, până la „dimensiune derizorie a unei schimbări de modă în domeniul gusturilor literare, şi în general, culturale”.
Disputa dintre clasic şi modern constituie, potrivit lui Marino, „cea mai veche şi mai fundamentală polemică din întreaga istorie a ideilor literare (…) controversa se desfăşoară între impulsul estetic „vechi” şi „nou”, antagonism etern ireductibil” (Marino: 1969). Momentul „nou” (modern) va înlocui mereu pe cel „vechi” (clasic), pe o linie spaţial infinită… De aici şi trasătura de instabilitate, efemer, caducitate a modernităţii. Radicalizarea acestei realităţi obiective a condus la „fenomenul social al modei” (Marino: op.cit.).
Orice creaţie nouă se vrea modernă, superioară celei clasice şi fundamental progresistă. Noul gust literar se afirmă polemic ca negaţie a clasicităţii şi va da naştere unor noi genuri literare: epopeea creştină, oratoria religioasă, critica literară şi de artă, povestirile utopico-fantastice, însemnările de călătorie etc.
„Modernismul” devine emblemă a tuturor curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie, fie ele religioase, filosofice, artistice etc., aplicabilă cu deosebire mişcărilor culturale postromantice, de după 1880. În condiţii istorice date, modernismul reprezintă „totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare, care tind, în forme spontane sau programate, spre „ruperea” legăturilor de tradiţie, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare (Marino:op.cit.).
În toate perioadele istorice, modernii au fost rebelii sau nihiliştii momentului, dar şi promotorii progresului în egală măsură. Se consideră că poezia modernă începe cu Baudelaire. Paradoxal, primii moderni nu credeau în valoarea progresistă a modernităţii (Baudelaire), confundând experienţa istorică cu cea estetică.
Flaubert şi Proust au determinat mutaţii structurale în ceea ce priveşte romanul, după cum Courbet şi Manet au inovat în pictură. Despre cum a devenit Kandinski pictor modern (pentru că e mai mult decât neobişnuită povestea…) vă invităm să descoperiţi lucrarea lui Antoigne Compagnon, Cele cinci paradoxuri ale modernităţii! Şi peste ocean, America secolului al XX-lea îşi are modernii săi: Ezra Pound, Whitman sau T.S. Eliot.
Le Désespéré (1843–1845), Gustave Courbet
Pentru spaţiul literar românesc, mai ales perioada interbelică se recunoaşte unanim ca desemnând modernitatea. Macedonski, primul modern al literaturii noastre, primul care a privit trecutul din perspectiva prezentului!
Modernismul românesc este o ipostază uşor târzie a celui general, euro-american (Lefter:2000) şi iniţial s-a manifestat în domeniul poeziei. De aici şi culoarea locală: păstrează restrictiv culoarea simbolismului şi nu se evidenţiază în relaţie cu tradiţionalismul. Exemplul tipic pentru această „ratare” critică este poezia lui Bacovia: deşi versurile sale erau concentrate, lapidare şi precis formalizate, în epocă au fost considerate de factură simbolistă. Abia în anii 70-80, poezia lui Bacovia a fost reevaluată, din perspectiva postmodernităţii (mai bine mai târziu, decât niciodată!).
Reprezentat de marcă al modernismului românesc, Tudor Arghezi a fost, în schimb, „poetul tuturor etichetelor”: controversat şi decretat geniu înainte să fi publicat vreun poem; debut editorial abia în 1927, la 47 de ani; îndepărtat din literatură (1948) după instalarea regimului comunist, tocmai când se „clasiciza”; comentat rar după moarte (1967), când intrase în „lumea marilor repere culturale naţionale”.
Veţi găsi în expoziţia noastră operele câtorva dintre cei mai de seamă „moderni” ai literaturii române şi universale, în ediţii rare sau de patrimoniu: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Tristan Tzara, Mircea Eliade sau Camil Petrescu, respectiv: Charles Baudelaire, Gustave Flaubert, Proust, Rilke, James Joyce, Franz Kafka, T.S. Eliot, Virginia Woolf.
Modernitatea, sub aspectul ei prin excelenţă novator, deci efemer şi relativ se confundă adesea cu avangarda, dar „nu se confruntă cu aceleaşi dileme: prima se identifică cu pasiunea pentru prezent, cea din urmă presupune o conştiinţă istorică a viitorului şi voinţa de a-ţi depăşi timpul” (Compagnon:2008). Tocmai pentru a argumenta această diferenţă, Roland Barthes declara în 1971 că dorea să se situeze în ariergarda avangardei deoarece „…a fi din avangardă înseamnă a ce şti ce anume a murit; a fi din ariergardă înseamnă a iubi încă acel ceva”.
Modernismul, modernitatea, moda sunt considerate metafore paradoxale ale timpului prezent. Antoine Compagnon identifică cinci paradoxuri: superstiţia noului, religia viitorului, mania teoretizării, îndemnul la cultura de masă şi pasiunea renegării.
Pentru rigurozitatea informaţiilor, precizăm că eticheta de „modern” se aplică unei serii de curente literare postromantice, de după 1880: simbolism, prerafaelism, expresionism, futurism, naturism şi avangarda cu: dadaismul, suprarealismul, cubismul, abstracţionismul, ermetismul, purismul.
Dintre principalele trăsături ale modernismului remarcăm:
Invităm pe toţi cei ce vor vizita expoziţia noastră să redescopere modernitatea cu ochii postmodernului: o declaraţie de principii profund iluminist-progresiste ce ar putea prefigura viitorul omenirii. Poate de aceea André Breton a pus a-i fi gravat pe mormânt: „caut aurul timpului”, chintesenţă a spiritului modern…
Vă mulţumim pentru vizită şi vă dorim să aveţi mereu răgaz pentru lectură!
Bibliografie (foarte scurtă)
Expoziţie virtuală realizată de bibliotecarii Cornelia Huceanu, Delia Bucos şi Norica Robu
(Iaşi, aprilie 2024)
