Anul acesta Marin Sorescu ar fi împlinit 90 de ani. Soarta i-a hotărât data naşterii la 29 februarie, zi care nu se arată în calendar decât o dată la patru ani. Ca şi cum timpul ar fi vrut, discret, să-l ferească de curgerea lui.
Născut la Bulzeşti, în judeţul Dolj, într-o familie de ţărani, Marin Sorescu învaţă la Colegiul Naţional din Craiova, apoi la Şcoala medie militară din Predeal, pe care o abandonează. Este student la Facultatea de Filologie, Istorie şi Pedagogie a Universităţii din Iaşi, la secţia Limba şi literatura rusă, de unde se transferă, în anul III, la Limba şi literatura română. La Iaşi debutează ca poet şi publicist în revistele studenţeşti şi tot aici îşi cunoaşte viitoare soţie, studentă la chimie. În 1992 obţine doctoratul în Filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”. A fost pe rând redactor la revistele „Viaţa romanească”, „Viaţa studenţească”, „Luceafărul”, apoi redactor-şef la Studioul Cinematografic „Animafilm” (1965-1972), redactor-şef la revista „Ramuri” (1978-1989), director al Editurii Scrisul Romanesc (1990). Între 1993-1995 a fost ministru al Culturii, funcţie din care este nevoit să demisioneze din cauza bolii. Se stinge din viaţă la 6 decembrie 1996, la Bucureşti.
Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător, Marin Sorescu a abordat mai toate genurile literare. A excelat însă în poezie şi în teatru. Împreună cu Nichita Stănescu, el a fost un deschizător de drumuri, punând bazele postmodernismului liric romanesc. Sorescu renunţă la structurile lirice tradiţionale şi la solemnităţile stilului înalt, apropiind poemul de limbajul prozei şi banalizandu-l. El are, după cum scria G. Călinescu, „o capacitate excepţională de a suprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune”. Versurile soresciene se înşiruie aparent banal pentru a se aduna la final, printr-o răsturnare de situaţie, într-o parabolă cu semnificaţii profunde. Faţă de alţi colegi de generaţie, Marin Sorescu a debutat relativ târziu, cu un volum de parodii („Singur printre poeţi”, 1964). Spiritul ludic cu accentele sale parodice sau ironice este cel care caracterizează cel mai bine opera soresciană. Odată cu trecerea anilor, ludicul va face loc adesea unui spirit grav, „metafizic”, care populează poemele cu „singurătăţi şi melancolii ce se opresc la marginea disperării” (Eugen Simion). Această dualitate a stilului se poate lesne observa parcurgând numeroasele sale volume de poezii, precum „Poeme”, „Tuşiţi”, „Suflete bun la toate”, „Sărbători itinerante”, ciclul „La Lilieci”, „Traversarea”, „Apă vie, apă moartă”.
Acelaşi spirit ludic – în stare pură, nealterată – îl regăsim în poeziile pentru copii: „Unde fugim de-acasă?”, „Cocostârcul Gât-sucit”, „Lulu şi Gulu-Gulu”, „Cirip-Ciorap”, pe care le-a şi ilustrat cu desene proprii. Pentru că, lucru poate mai puţin ştiut, Sorescu era de mic pasionat de desen şi pictură şi a avut mai multe expoziţii în ţară şi peste hotare. Purta mereu la el un creion şi un caiet, fiind oricând gata să schiţeze un portret sau să redea pe hârtie imagini din universul copilăriei sale. El însuşi mărturiseşte într-unul dintre jurnalele sale că „sufletul meu n-a fost doar o plantaţie cu rime, ci a fost bântuit şi de sete de culoare”.
În dramaturgie Sorescu şi-a încercat condeiul în diverse registre: teatru poetico-parabolic (trilogia „Setea muntelui de sare” –„Iona”, „Paracliserul”, „Matca”), teatru istoric („A treia ţeapă”, „Răceala”), teatru contemporan („Există nervi”), comedii („Vărul Shakespeare”). Considerat cel mai mare dramaturg postbelic român, Marin Sorescu rămâne cunoscut mai ales pentru tripticul „Setea muntelui de sare”, la care autorul a ţinut cel mai mult, pentru că „acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie”, şi, în mod particular, pentru capodopera sa – piesa „Iona”. Cine nu cunoaşte strigătul deznădăjduit al pescarului din „Iona”: „Mamă, mi s-a-ntâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea…” ?
Ca prozator Marin Sorescu a fost mai puţin prolific, dar romanele lui – „Trei dinţi din faţă”, „Viziunea vizuinii”, „Japiţa” – sunt dovada unui talent autentic.
Meritele literare ale lui Marin Sorescu au fost recunoscute nu numai în ţară, ci şi la nivel internaţional. A fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţe şi Profesii din Florenţa, a primit numeroase premii între care Premiul Herder (Viena, 1991) şi a fost nominalizat la Premiul Nobel de două ori.
Cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naştere şi 30 de ani de la moarte, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi organizează expoziţia intitulată „Cu mâna streaşină la inimă: Marin Sorescu (1936-1996)”, invitând publicul la o (re)întalnire cu personalitatea şi opera acestuia în întreaga ei diversitate: volume de poezii (antume şi postume), piese de teatru, romane, proză scurtă, publicistică, jurnale (majoritatea de călătorie) şi corespondenţă. Nu lipseşte integrala operei soresciene apărută sub auspiciile Academiei Române între 2002-2007, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu Podocea şi prefaţată de Eugen Simion. Au fost selectate şi câteva dintre numeroasele traduceri de care s-au bucurat poeziile lui Marin Sorescu peste hotare: a fost tradus în mai toate limbile europene şi în peste 20 de ţări. Expoziţia este deschisă la etajul I al sediului central şi poate fi vizitată în perioada 18 februarie – 9 martie 2026.
Expoziţie realizată de Alina Frunză şi Oana Coman (Departamentul Conservarea colecţiilor generale şi speciale)