Dimitrie Cantemir a scris această lucrare în limba latină, pe vremea când se afla în Rusia, după toate probabilitățile, între 1714 și 1716. Nu se cunoaște manuscrisul său autograf. Lacunele și inadvertențele cronologice care apar în lucrare sugerează că textul a beneficiat doar de o singură redactare, lăsând necompletate unele date pe care autorul spera să le adauge ulterior. De asemenea, se consideră că „Viața lui Constantin Cantemir” este neterminată, deoarece finalul nu include nici moartea tatălui, nici alegerea urmașului la tron. După manuscrisul autograf, rămas incomplet și nerevizuit, s-a făcut o copie despre care se spune că a fost colaționată cu autograful de către un membru al Academiei Ruse, profesorul Theophil Siegfried Bayer. Acesta, pe baza copiei sale, a alcătuit un rezumat al „Vieții”, pe care l-a tradus în limba rusă, adăugându-i, ca supliment, o amplă genealogie a Cantemireștilor. Opera lui Bayer a apărut, după moartea sa, la Moscova, în 1783, fiind tipărită în tipografia universitară a lui N. Novikov. Un exemplar din această tipăritură, fost în posesia lui Alecu Hâjdeu, se află în Biblioteca Academiei Române.

Prima ediție a textului latin se datorează Academiei Române, care l-a tipărit în 1883. Urmează o ediție în traducerea lui Nicolae Iorga: „Viața lui Constantin Cantemir”, București, 1924, prilejuită de împlinirea a două sute de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir. Această ediție are meritul de a fi prima în limba română. Prima ediție științifică este aceea din „Opere complete”, vol. VI: „Constantini Cantemyrii, cognomeno senis, Moldaviae principis” (Viaţa lui Constantin Cantemir, zis cel Bătrân, Principele Moldovei). Studiu introductiv de Andrei Pippidi. Ediție critică, traducere și anexe de Dan Slușanschi și Ilieș Câmpeanu. Note și comentarii de Andrei Pippidi. Editura Academiei, București, 1996.

Pentru fiul său învățat, Constantin Cantemir reprezintă subiectul unei admirații particulare, după cum o arată biografia pe care avea să i-o consacre. Scriere memorialistică, presărată cu amintirile bătrânului Cantemir și cu propriile amintiri ale autorului, cu referiri sumare la originile familiei, ea este semnificativă pentru importanța pe care fiul o acordă domniei tatălui său, o domnie căreia istoricii nu-i vor acorda, de altfel, o atenție deosebită. Ceea ce contează pentru Dimitrie Cantemir este faptul că tatăl său, om neînvățat, a fost primul din neamul lor care a reușit să urce pe tronul Moldovei și, mai ales, a fost inițiatorul marilor proiecte dinastice pe care el le-a continuat. Astfel, în această lucrare, Cantemir plasează locul său și al familiei sale în istorie. Dincolo de motivațiile autorului, scrierea are meritul de a ocupa un loc de pionierat în istoria genului biografic în cultura română și, în unele privințe, un loc singular în literatura europeană, unde reprezintă unul din rarele exemple de vita patris, cu atât mai rare în cazul autorilor de origine princiară.

„Înfățișând trecutul, – singurul dintre Domni care a făcut-o –, el se putea opri asupra lui, care avea destule de povestit și de îndreptățit, mai ales pentru momentul supremei tragedii. Dar se mulțămi să-și arate întâia tinerețe lângă tatăl a cărui memorie voia s-o păstreze. Nimic din strigătele zguduitoare ale lui Mihai Viteazul supunând Împăratului din Apus și lumii întregi ce voise, ce făcuse, ce isprăvise. Ci liniștit, ca un glas fără trup, el începu să desfășure drama cea mare a poporului său”. (N. Iorga, Despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul aducerii în țară a rămășițelor lui, Vălenii-de-Munte, 1935).