Operă de reflecţie sapienţială şi etică, prilejuită de moravurile lumii în care trăia Principele şi de experienţa propriilor aventuri din Țările Române şi Levant, „Istoria ieroglifică” este o lucrare aparte, imposibil de încadrat într-un anumit gen literar din cauza caracterului ei complex. Considerată roman alegoric cu personaje din lumea animală, roman istorico-social sau satirico-politic, îndreptat împotriva marii boierimi, lucrare moral-filosofică, pamflet politic, epopee eroicomică etc., această operă cantemiriană este câte ceva din toate acestea la un loc. În mod cert ea este cea dintâi lucrare beletristică din literatura română.
Amintind de bestiarele medievale si de „Romanul lui Renard”, subiectul redă în manieră alegorică vrajba dintre Împărăţia Vulturului (Ţara Românească), plină de păsări răpitoare şi Împărăţia Leului (Moldova) cu animalele sale, la care se adaugă Împărăţia Peştilor (Imperiul Otoman). Alegerea animalelor nu este întâmplătoare, acestea fiind folosite pentru a ilustra trăsăturile morale şi fizice ale personajelor.

 
Pentru a înlesni cititorului înţelegerea alegoriei, în ultima parte a lucrării autorul oferă cheia necesară identificării personajelor: „Scara numelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare”, în care sunt explicate numele personajelor, precum şi unele expresii folosite îndeosebi pentru a demasca lăcomia dregătorilor otomani. P.P. Panaitescu considera că lucrarea lui Cantemir este un gen de istorie secretă, a cărei cunoaştere de către public, cu indicarea directă a numelor, ar fi provocat scandal, motiv pentru care nu se putea publica la acea vreme nici în Moldova, nici în Ţara Românească, nici la Constantinopol. Totuşi, fără „Scara”, lucrarea ar fi putut circula fără să ofenseze pe nimeni. Dacă ar fi dorit să-i menajeze pe cei vizaţi, Cantemir n-ar mai fi alcătuit-o.
Scopul acestei lucrări a fost, după cum Cantemir însuşi mărturiseşte, împătrit: „să dezvelească” unele fapte ale domnilor şi boierilor; „să se nevoiască” spre „deprinderea retoricească” pentru a da o formă cât mai frumoasă operei sale; „să facă cunoscute sentenţiile” adunate de el de-a lungul anilor şi să îmbogăţească limba română, prin împrumuturi de cuvinte străine. De altfel, „Scara”, în care sunt explicaţi numeroşi termeni de origine străină, poate fi socotită de specialişti drept primul dicţionar de neologisme din limba română.
Însă dincolo de acestea, scopul principal, dar nedeclarat al lui Cantemir a fost acela de a-şi justifica lupta pe care a dus-o împotriva lui Constantin Brâncoveanu.

 
Dintre manuscrise, „Istoria hieroglifică” este singura lucrare păstrată în întregime în text autograf. Deşi este una dintre cele mai interesante opere ale învăţatului principe al Moldovei, ea nu a cunoscut circulaţia – tipărită sau manuscrisă – a altor opere („Divanul”, „Istoria Imperiului Otoman”, „Descrierea Moldovei” etc.). Scrisă în cursul anului 1705, „Istoria ieroglifică” a rămas nepublicată până în 1883. Manuscrisul a fost dus de Cantemir în Rusia, iar în 1783 Nicolae Nicolaevici Bantăş-Kamenski, rudă dinspre mamă cu D. Cantemir, l-a dăruit arhivelor din Moscova. În 1878, în urma unei hotărâri a Academiei Române, Grigore Tocilescu a fost trimis la Moscova pentru a copia manuscrisul în vederea editării. Lui Tocilescu îi datorăm nu doar transcrierea textului ci şi o descriere a manuscrisului cantemirian. Textul a fost editat pentru prima oară în 1883, în cadrul „Operelor” lui Cantemir, publicate de Academia Română. Cu toate lipsurile ei, această ediţie a fost singura utilizată până în 1965, când a apărut prima ediţie ştiinţifică a „Istoriei ieroglifice”, graţie eforturilor lui P.P. Panaitescu şi I. Verdeş.

 
„Istoria ieroglifică” este o operă absolut originală, în care Cantemir dă drumul unei fantezii bogate, oferindu-ne o scriere plină de alegorii, de animale fabuloase, de povestiri frumos spuse, de portrete izbutite, de proverbe şi cugetări. „Lui Cantemir îi place să spună istorii, anecdote şi are limbuţia lui Creangă în debitarea zicătorilor populare”. (G. Călinescu)