La 15 ani, în 1688, Dimitrie Cantemir este trimis de tatăl său, Constantin Cantemir, domn al Moldovei, ca zălog pe lângă curtea sultanului. Aici are prilejul de a urma cursurile pe care, la Academia Patriarhiei Ortodoxe, le țineau profesori renumiți ca Meletie, mitropolitul Atenei, Alexandru Mavrocordat, Hrisant Notara ș.a. În scurt timp, prințul se perfecționează în limbile latină, turcă, arabă, persană și franceză. Simultan ia lecții de compoziție muzicală, de filosofie, de fizică, matematică, istorie și geografie. Personalitate singulară în epocă, tânărul Dimitrie Cantemir scrie, la Constantinopol, prima sa carte, „Divanul”, trimisă și publicată la Iași în 1698. Aceasta este urmată de o a doua, „Sacrosanctae…”, apoi de „Logica”, „Tratatul de muzică turcească” și „Istoria ieroglifică”, scrisă în românește.
„Divanul sau Gâlciava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, tipărit de Athanasie ieromonahul şi Dionisie monahul, în limbile română şi greacă la Iași, în 1698 şi prefaţat de Ieremia Cacavelas, este una dintre lucrările fundamentale ale literaturii şi culturii noastre. Lucrarea dezvoltă sub forma unor dialoguri platonice cunoscuta temă a „zădărniciei zădărniciilor”. Această operă este „prima lucrare românească originală de gândire religioasă” (P.P. Panaitescu, Cantemir – Viața și opera, București, 1958). Totodată lucrarea deschide drumul rodnicei activități pe care a avut-o Cantemir în multiple domenii. „Din paginile «Divanului» desprindem preocupările literare ale tânărului învățat, care păstra pe masă «Gulistanul» lui Al-Saadi alături de bătrânele manuscrise de acasă, care împletea înțelepciunea lui Miron Costin cu cumințenia lui Seneca, rigoarea lui Augustin cu morala reformată a lui Wissowatius” (Virgil Cândea, studiul introductiv la Divanul, Bucuresti, 1969).
Lucrarea este împărțită în trei părți: un dialog între Înțelept și Lume (Cartea I), un comentariu al dialogului, reprezentând pledoaria Înțeleptului (Cartea a II-a) și o conciliere a tezelor Lumii și Înțeleptului, exprimând victoria acestuia din urmă (Cartea a III-a). „Divanul” abordează o temă tradițională a literaturii medievale, aceea a disputei dintre suflet si trup, temă ce a cunoscut multiple variante atât în literatura europeană occidentală, cât si în cea orientală-ortodoxă, unde cea mai renumită tratare a ei o reprezintă „Dioptra” lui Filip Solitarul. Lucrarea se situează la granița dintre beletristică, literatură religioasă și filosofie. „S-a subliniat în lucrări mai recente importanța formei dialogate a primei părți a «Divanului», sub raportul laicizării gândirii. Izvorâtă dintr-o intenție estetică, dincolo de cea pur moralizatoare, forma de dialog, care permite Lumii să expună, într-o formă vie și convingătoare, tezele opuse concepției crestine, contravine scopului religios, lăsând, poate, să se întrezărească îndoielile ce frământau mintea tânărului cărturar. La autorii versiunilor medievale ale disputei dintre suflet si trup, chiar dacă aceștia apelează la forma dialogului, nu există, cel mai adesea, un adevărat dialog. În «Dioptra» lui Filip Solitarul, de pildă, atât Sufletul, cât si Trupul expun aceeași concepție, cea creștină: când Sufletul acuză Trupul, acesta nu se laudă și nu se apără, ci își recunoaște umil vina” (Virgil Cândea, studiul introductiv la Divanul, Bucuresti, 1969).