„Am avut din primul moment al afirmării a ceea ce se numeşte conştiinţă, pe la patru ani (îmi aduc aminte episodul)… atunci a fost aproape ca o criză de conştiinţă completă, inclusiv cu încorporarea sentimentului morţii ca realitate. (…) Din acel moment – al crizei – am avut sentimentul că sînt în trecere”[1] – mărturisea André Scrima într-un interviu acordat, în 1995, Roxanei Sorescu. Viaţa sa pare să fi fost în acord cu acest sentiment, prin asumarea interioară a condiţiei de itinerant, de peregrin, de străin. În trecere şi pe cale[2], o cale mereu în schimbare, spre Cale. În Timpul rugului aprins sublinia: „Calea este un mod sintetic – purtător, evident, al unei pluralităţi de sensuri – pentru a defini faptul, pur şi simplu, al existenţei noastre, văzută în acelaşi timp ca o enigmă şi ca un sens (în dubla accepţiune de <<direcţie>> şi de <<semnificaţie>>). E o enigmă pentru că, fiind de străbătut, nu se revelează decât pe măsura parcurgerii ei; iar maxima enigmă o constituie capătul”[3].

S-a născut la 1 decembrie 1925[4], în Gheorghieni, din părinţi aromâni şi, datorită profesiei tatălui, urmează primele patru clase în Bulgaria, la Silistra şi Bazargic, iar după divorţul părinţilor, rămânând cu tatăl său, studiază la Hunedoara şi Orăştie. În urma morţii premature a acestuia, se mută în Bucureşti şi va studia la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Mihai Viteazul”. După promovarea examenului de bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi va susţine teza de licenţă cu Anton Dumitriu – Logos şi dialectică la Platon. Este, pentru câteva luni, secretarul personal al profesorului Dumitriu la Societatea „Creditul Minier”. În această perioadă începe să frecventeze grupul constituit la Mănăstirea Antim în jurul părintelui Benedict Ghiuş şi, ulterior, gruparea Rugului Aprins – „prin el[5] [A. Dumitriu] am intrat în legătură cu cei care aveau să devină mai târziu marii mei <<compagnons de route>>: Sandu Tudor – care a fost unul dintre oamenii vii, inclasabili, de nedomesticit pe care i-am întâlnit; părintele Ghiuş şi alţii, dar aceştia au fost nucleul”[6]. Un nucleu în strânsă legătură cu Ioan cel Străin.

„În biografia părintelui Scrima, întâlnirea cu Părintele Ioan cel Străin este cea care transformă învăţătura dobândită în adevăr al Duhului: ea nu mai argumentează şi nu mai are rolul de a fundamenta o cunoaştere, ci produce mirarea vie care inaugurează pelerinajul unei vieţi. Ceea ce provine de la „Străin”, spre deosebire de ceea ce se dobândeşte <<acasă>>, poartă însemnele revelaţiei, ale miracolului în act, care se petrece hic et nunc, neanticipat, tainic şi decisiv.”[7] Întâlnirea cu un alt „Străin”, Ioan cel Străin, şi experienţa spirituală din această perioadă îl orientează spre Institutul Teologic din Bucureşti. Îşi scrie lucrarea de licenţă sub coordonarea lui Dumitru Stăniloae. Pe parcursul studiilor teologice, va îndeplini funcţia de secretar la Mănăstirea Antim, şi, ulterior, profesor la Seminarul Monahal Superior de la Mănăstirea Neamţ, alături de Petroniu Tănase, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş[8], Arsenie Papacioc. O altă întâlnire, pe cale, este cea cu patriarhul Iustinian Marina[9]. În 1953, la solicitarea patriarhului Iustinian, Scrima va reveni în Bucureşti, lucrând, împreună cu Bartolomeu Anania, la reorganizarea Bibliotecii Centrale a Patriarhiei. În anul 1955 este propus pentru o bursă de studii în India[10]. Înainte de plecare, Vasile Voiculescu –o altă prezenţă semnificativă pe cale – îi încredinţează manuscrisul Ultimelor sonete.

Anul 1956 marchează două momente determinante în desfăşurarea călătoriilor sale ulterioare, exterioare şi interioare, tunderea în monahism de către părintele Benedict Ghiuş, la Mănăstirea Slatina (la acea vreme având în obşte pe părintele Cleopa şi pe Antonie Plămădeală) şi, la finalul lunii noiembrie, plecarea spre India. După câteva luni petrecute în Europa – Elveţia, Franţa, Muntele Athos şi o scurtă oprire[11] în Liban, la Beirut – ajunge la Benares, în India. În Elveţia l-a cunoscut pe J. Christophe Dumont, preot dominican, cu care va purta o intensă corespondenţă. Din India va pleca în Franţa şi, în 1960, Andrei devine André Scrima, cetăţean francez.

În anul 1961 îl cunoaşte pe patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului, care îl va desemna ca reprezentantul său personal (1963-1965), la Conciliul Vatican II – deschis în 1962 de papa Ioan al XXIII-lea şi închis în 1965, în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea. André Scrima a pregătit întâlnirea istorică de la Ierusalim, din 1964, dintre patriarhul Athenagoras I şi Papa Paul al VI-lea şi se consideră că a avut un rol important în ridicarea anatemelor din 1054 dintre cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană.

A fost membru fondator al Académie des Sciences Réligieuses, interdisciplinară şi interreligioasă – şi timp de doi ani, vicepreşedinte al acesteia –  precum şi al Académie Internationale de la Philosophie de Sciences.

Timp de douăzeci de ani a fost profesor de filosofie şi ştiinţe religioase în Liban, la Universitatea Franceză din Beirut, afiliată Universităţii din Lyon şi prezent în obştea mănăstirii ortodoxe „Saint Georges” din Deir-el-Harf. O parte dintre cursurile predate în Liban la Institutul superior de liturghie al Universităţii maronite „Saint-Esprit”, Kaslik, la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii Catolice „Saint-Joseph” din Beirut, în anii ’70, se regăsesc adunate în lucrările publicate postum – Biserica liturgică, Experienţa spirituală, Antropologia apofatică.

În 1991, André Scrima revine în România, într-o gândit scurtă oprire înainte de aşteptata stabilire definitivă în India. Calea se schimbă şi România devine destinaţia finală. Se reîntoarce în ţară, la invitaţia lui Andrei Pleşu, ca senior fellow al Colegiului Noua Europă – Institutul de Studii avansate (NEC).

Devenit cunoscut în România mai ales după publicarea lucrării Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, André Scrima aduna în jurul său nume emblematice ale perioadei – Vlad Alexandrescu, Radu Bercea, Virgil Ciomoş, Dana Jalobeanu, Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Anca Vasiliu[12]. Toţi fac parte din comitetul de redactare a operei[13] lui André Scrima, valorificând arhiva[14] încredinţată de către moştenitori Colegiului Noua Europă[15].

Cel de-al doilea val de cercetători/autori care s-au oprit asupra operei şi personalităţii lui André Scrima, ale căror lucrări se regăsesc în cadrul expoziţiei, sunt cei care nu l-au cunoscut neapărat direct, ci prin mediere, prin lectura lucrărilor sale, prin scrierile celor din primul val, mai sus amintiţi, şi prin cercetarea arhivei din cadrul NEC. Ioan Alexandru Tofan, Iuliu-Marius Morariu (Maxim Morariu, numele religios), Viorel Coman (monahul Augustin), părintele Mihai-Iulian Dancă, Bogdan Tătaru-Cazaban s-au aplecat cu acribie asupra documentelor de arhivă şi asupra operei lui André Scrima. Lucările lor – Ioan Alexandru Tofan, Omul lăuntric. André Scrima şi fizionomia experienţei spirituale, Bucureşti, Humanitas, 2019, Ioan Alexandru Tofan, Un „gentelman creştin”: portret biografic, Bucureşti, Humanitas, 2021, Viorel Coman, Ioan Alexandru Tofan (ed.) Eastern Orthodox Christianity and the Culture of Dialogue, The Legacy of André Scrima (1925-2000), CERF, 2024, Mihai-Iulian Dancă, Experienţa apofatică a unităţii în opera lui André Scrima, Oradea, Ratio et Revelatio, 2024, Iuliu Marius (Maxim) Morariu, Religions and Communism. André Scrima’s Ecumenical Activities Reflected in Securitate Archives, Springer, 2025, Bogdan Tătaru-Cazaban, Encountering the Other. André Scrima’s Hermeneutics of Spiritual Hospitality în: Religions, 2022, 13(8), 671, Bogdan-Tătaru-Cazaban, Daniela Dumbravă (ed.), Expérience spirituelle et langage théologique. Actes du colloque de Rome, 29-30 octobre 2008, în: Orientalia Christiana Analecta 306, Roma, Pontificio Instituto Orientale, 2019, – şi alte studii publicate în periodice dovedesc interesul crescut pentru gândirea lui André Scrima.

André Scrima a fascinat şi intrigat, deopotrivă. Numeroasele-i excentricităţi, inconsecvenţele au fost privite cu îngăduinţa prietenului, a discipolului, a celui axat pe preeminenţa gândirii sale, dar şi cu dezamăgirea, mâhnirea[16] sau intransigenţa celor pentru care acestea reprezentau scăderi inacceptabile, de neînţeles.Va rămâne, probabil, aşa cum scria Radu Bercea „un personaj cu o mie de chipuri, greu, dacă nu imposibil de desluşit întru totul[17]”. Printre lumini şi umbre, André Scrima a ajuns la capătul căii, în starea de căutător găsit[18]. Citindu-i lucrările suntem părtaşi la căutările sale, la experienţa sa spirituală şi putem afla, poate, înţelesuri fecunde pentru propriile noastre căutări.