Curente şi şcoli literare: #ROMANTISM

expozitie virtuala

De ce e Romantismul albastru?

B.C.U. „Mihai Eminescu” Iaşi deschide o serie de microexpoziţii virtuale dedicate curentelor şi şcolilor literare reprezentative. Din dorinţa de a evita periodizările abrupte şi aprecierile limitative, ordinea prezentării va ţine cont de anotimp, de concepte poetice şi istorice, mai puţin de rigoare curriculară şi spaţii socio-culturale precis definite...

E luna mai, natura vibrează şi inima tresaltă... E vremea Romantismului! Din punct de vedere etimologic, termenul derivă din romance, însemnând romanţă cavalerească, curtean. Folosit la început cu sensul peiorativ de „extravagant”, „straniu”, primul care a folosit cuvântul romantic pentru a descrie literatura modernă (în opoziţie cu cea clasică!) a fost August W. Schlegel.Tudor Vianu credea că este „o formă a spiritului” (Vianu, 1971, p. 268), o „religie a inimii” în limbaj rousseauaist, care îşi face apariţia în Europa începând cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

Romantismul premerge şi se defineşte în context revoluţionar. Accelerarea ritmului istoric iniţiat în Franţa de Revoluţie, urmată de campaniile armatelor napoleoniene „a determinat un lung şir de mişcări de eliberare socială şi naţională în întreaga Europă: revoluţia lui Tudor Vladimirescu în Ţara Românească, răscoala Decembriştilor în Rusia (1825), mişcarea Carbonarilor în Italia, revoluţia din Polonia (1831), mişcarea chartistă în Anglia, evenimentele anului 1848” (Călin, 1975, p. 8).

Tot Romantismul (mai ales, perioada Biedermeier, (Nemoianu, 1998)) aduce în cultura lumii pe Moş Crăciun şi întreaga imagistică a Crăciunului, arta culinară cu marii maeştri bucătari: Anthelme Brilla-Savarin (Mmm, savarina!), Antonin Carême, Grimod de la Reynière etc., valsul se transformă într-un ritual elegant şi liniştit, cravata înlocuieşte acum jaboul, dar apare şi ipohondria (suferinţa cronică produsă de imaginaţie). Paralel cu romantismul literar se dezvoltă un romantism artistic: Géricault, Delacroix, Devéria, în pictură; Weber, Schubert, Schumann, Chopin, Liszt, în muzică.

Dintre toate curentele artistice, Romantismul este cel mai imprevizibil şi se apropie cel mai mult de universalitate! Apărut din revolta faţă de vechile canoane artistice: clasicism şi iluminism, Lucian Blaga îl descrie ca fiind „pasiunea pentru mişcare, creaţiune şi elementar”, căreia i se adaugă „anecdota cosmică”, adică predilecţia pentru subiecte cu perspective universale, cosmice (Petraş, 2009, p. 61).

Orice curent literar este înainte de toate „o unitate de convingeri estetice, exprimată de obicei sub formă de manifeste” (Marino, 1973). Manifestul romantic cuprinde: rolul privilegiat al artistului în refacerea unităţii dintre om şi natură; prevalarea sentimentului asupra raţiunii; explorarea zonelor profunde ale sufletului omenesc şi valorificarea experienţei onirice; cultul Antichităţii; mitul iubirii imposibile; percepţia temporală a lucrurilor (în opoziţie cu cea clasică, spaţială); refugiul artistului într-o lume imaginară, produs al propriei fantezii; individualismul, lege a revoluţiei romantice.

Arhitecturi sufleteşti tenebroase şi singulare, preferând obsesiv întunericul, rătăcitori neobosiţi la umbra dorului şi deznădejdii, artistul romantic este un inadaptat, un promotor al dezechilibrelor existenţiale. Iubirile romantice sunt pasionale şi imposibile. Paradoxal, deşi sentimentele sunt puternice, poezia romantică aspiră către un „nicăieri” necesar albastru, este o tânguitoare şi perpetuă întoarcere spre interiorul sufletului omenesc.

Cerul e albastru când îl îmbrăţişează razele soarelui, iubirile se împlinesc în lumină,  dar sufletul romantic colindă printre castele imaginare şi ruine antice, sub lumini selenare. În acest cadru întunecat, toate visele şi neliniştile romanticilor s-au colorat în albastru! Novalis a fost cel care i-a dat numele misterios de „Floare albastră”. Ea (floarea nu-mă-uita?) „este un simbol tainic, simbolul desăvârşitei mulţumiri, al fericirii care umple tot sufletul” (Brandes, 1978, p. 191). În romanul Heinrich von Ofterdingen, Heinrich porneşte în căutarea „florii albastre”, simbolul dorului nemărginit: „Mi-e dor să văd floarea albastră. Ea îmi stăpâneşte veşnic gândurile, şi nu pot să scriu sau să cuget despre altceva. Nu comorile sunt cele ce mi-au deşteptat o atât de neasemuită dorinţă, îşi spunea în sinea-i: departe de mine orice lăcomie; dor îmi este însă măcar să zăresc floarea albastră” (Novalis, 1980, p. 74).

Geniul eminescian a transformat albastrul florii în „expresia cromatică pentru sentimentul infinitului, în care romanticii îşi scăldau spiritul” (Streinu, 1989, p. 179). Hipersensibilă, melancolică, pesimistă de sorginte schopenhaueriană, poezia eminesciană străbate spaţiile cosmice şi transcede iubiri imposibile, nefericite:

Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
........................................
Înc-o gură – şi dispare...
Ca un stîlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
.........................................
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
                  (Floare albastră)

Romantismul debutează în Germania cu poemele lui Ossian şi apariţia revistei Athäneum, condusă de fraţii Schlegel, accentuându-se cu Goethe şi Hölderlin, Ludwig Tieck sau E.T.A. Hoffmann.

În Anglia, apare volumul de Balade lirice (1798) a poeţilor Wordsworth şi Coleridge, urmând Walter Scott, Byron, John Keats, Shelley.

Mişcarea literară romantică culminează în Franţa începând cu sec. al XIX-lea prin: Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset, Nerval, Vigny.

Italia romantică înseamnă Leopardi.

În Rusia, Alexandr Puskin.

Edgar Allan Poe, în America.

Romantismul românesc e cuprins între Cârlova şi Eminescu” (Petraş, 2009, p. 62).

Biblioteca noastră deţine în colecţiile sale lucrările celor mai importanţi romantici, în traduceri şi/sau original. Vă invităm, dragi prieteni, să-i descoperiţi pe rafturile tăcute, dar şi în Biblioteca noastră Digitală.

Şi povestea va continua în alte vremuri, cu alte personaje, cu alte flori...

Bibliografie
  1. Brandes, Georg, Principalele curente literare din secolul al XIX-lea, trad. de Yvette Davidescu, Bucureşti : Univers, 1978.
  2. Călin, Vera, Romantismul, Bucureşti : Univers, 1975.
  3. Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, vol. 1, Bucureşti : Editura Eminescu, 1973.
  4. Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului, Bucureşti : Minerva, 1998.
  5. Novalis, Discipolii de la Sais. Heinrich von Ofterdingen, trad., studiu introductiv şi note de Viorica Nişcov, Bucureşti : Univers, 1980.
  6. Petraş, Irina, Teoria literaturii : dicţionar-antologie, Cluj-Napoca : Biblioteca Apostrof, 2009.
  7. Streinu, Vladimir, Eminescu, Iaşi : Junimea, 1989.
  8. Vianu, Tudor, Romantismul ca formă de spirit, în volumul Clasicism, Baroc, Romantism, Cluj-Napoca : Dacia, 1971.

expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie expozitie

Sus